Arta vorbirii

 

Ce este arta modelării vorbirii? Ce este vorbirea misterială?
De ce ar trebuie să o știe fiecare?

Sunt posibile multe încercări de a da o definiție artei modelării vorbirii. Dar toate la un loc nu sunt în măsură să cuprindă întreaga dimensiune a fenomenului.
De ce nu? Cum poate fi înțeles acest lucru?

Arta modelării vorbirii este o cale de a conecta cuvântul omenesc de Cuvântul Cosmic. Ce este Cuvântul Cosmic?

Arta modelării vorbirii e cunoaștere de sine, articulată sub forma vorbirii prin cunoașterea lumii.

Ce este cunoașterea de sine?

Arta modelării vorbirii este modul artistic conștient de a trata vorbirea, cu o primire și redare plină de venerație a conținutului spiritual viu și obiectiv al diferitelor sunete ale vorbirii, ca reprezentanți și martori pământești ai unor forțe creatoare cosmice.

Care este conținutul spiritual viu al sunetelor vorbirii?

Arta modelării vorbirii este încercarea libertății umane de a-i spune pe nume Macrocosmosului cu mijloace sensibil-suprasensibile ale microcosmosului.

Care este numele cosmosului?

Arta modelării vorbirii este încercarea de a cuceri facultatea cea mai înaltă a omului ce se cunoaște pe sine, de a percepe și rosti ființa tainică a fenomenelor lumii.

Care este ființa tainică a fenomenelor lumii?

Arta modelării vorbirii este încercarea de a sonda esența limbii originare și de o face audibilă, perceptibilă.

Cum era limba originară?

Posibilitatea concretă de a cerceta conținutul de adevăr al cuvintelor pe care am cutezat să le rostim, mai sus, despre arta modelării vorbirii și să le transformăm în experiență proprie, este arta modelării vorbirii drept cale a cunoașterii.

Cum devine arta modelării vorbirii o cale a cunoașterii ?

Arta modelării vorbirii este vorbire trăită conștient.

Dar ce este vorbirea ?

Unii artiști ai modelării vorbirii au înțeles multe și știu să relateze câte ceva despre aceste lucruri. Putem și trebuie chiar să îi întrebăm, să mergem la cursurile lor și vom afla o diversitate însemnată de lucruri interesante.

Aceia dintre contemporanii noștri  care nu sunt artiști ai cuvântului, dar împlică în viața lor de cunoaștere scrierile și conferintele lui Rudolf Steiner, vor fi știind, desigur, cum pot ajunge la cele mai diferite materiale din toate epocile și culturile, referitoare la aceste teme, spre a privi mai îndeaproape acest mister extrem de mare. Și ei vor fi știind, de asemenea, să ceară sfat de la artiștii cuvântului.

Eu le recomand acest lucru și ei se pot aștepta la succese dintre cele mai mari.

Alți frați-contemporani ai noștri ar putea simți însă, asemenea formulări si de asemenea cele mai amănunțite expuneri făcute de R. Steiner sau de alți cercetători spirituali, drept simple afirmații neîntemeiate, cărora nu vor sau nu pot -ei fiind oameni ai cunoașterii ce înclină mai mult spre experienta materialistă a lumii- să le dea imediat deplină crezare. Pentru un timp, aceasta este o atitudine absolut legitimă. Ar trebui, totuși, ca ei să verifice mai întâi totul și să păstreze ce e mai bun. La urma urmelor, orice artist al vorbirii a și făcut-o el însuși.

Dar acuma, firește, nu avem voie, de atâta examinare și respingere, să uităm conținutul întreg. Acesta este adesea, din păcate, tragismul cu care se fălește materialismul.

Ce anume și în ce fel trebuie sa verificăm? Cum putem începe concret așa ceva?

Răspunsuri rezultă numai din căutările proprii. Dar căutarea este o cale și ea începe prin a întreba. A întreba este un uter care zămislește răspuns.

De aceea, trebuie sa căutăm aici pe scurt, sub formă de întrebări, deci să vorbim în așa fel încât pentru fiecare înțeles și fiecare mod de a privi lumea să se poată naște întrebări noi și găsită o căutare nouă a altor întrebări și răspunsuri și o nouă atitudine chiar față de o înțelepciune veche.

De ce copiilor le place cel mai mult să se joace în rime și ritmuri? De ce, jucându-se, ajung să danseze? De ce putem să ținem minte cu mult mai bine textele rimate ritmic și să le înțelegem mai profund?

De ce întreaga cultură, este totuși, de fapt, o vorbire la un nivel superior? De unde vine dorul de cultură? Nu de la dorul de cult, de act sacramental, cu formulări în cuvinte, cu fapte în cuvinte?

De ce nu ne satisface explicarea seacă, lucidă a lumii? Care este oare intenția cea mai lăuntrică a întregii poezii a tuturor timpurilor și popoarelor? Niciodată, desigur, doar conținutul, pe care și o relatare seacă l-ar putea epuiza oricând! Nu e oare iubirea pentru revelarea inexprimabilului? Pentru ritm și rimă? Pentru muzica din cuvânt și din acordurile cuvintelor, pentru cuvântul nou sau simțit în mod nou?  Pentru niște îmbinări de cuvinte care nu au mai existat niciodată?

Nu e oare speranța de a ne aminti dispoziții sufletești demult stinse ale orizonturilor sufletești; în frumusețea tuturor lumilor sufletești de culori; a celor mai lăuntrice lumi uitate?

De ce  ritmul, muzicalitatea și modelarea cuvântului au fost neapărat necesare în toate creațiile poetice ale literaturii lumii?

De ce iubim cu toții cântul vocal, cu cuvinte și acorduri muzicale, în legănarea cadențelor muzicii-cuvânt, de ce iubim în poezie avântarea și sunarea către înalturi pline de entuziasm ale bucuriei nesfârșite, și sunetul înăbușit la prăbușirea într-o pieire dintre cele mai abisale, însoțită de un vâjâit scrâșnind a gol al accentelor biciuite și de ritmuri hărțuitoare, până la frică, din carcase amenințătoare ale cuvintelor, care posedă esența magiei de a invoca și care nu uită să-l ia în stăpânire pe cel cu auzul ațintit, să-l atingă în forul cel mai lăuntric al spațiilor sale fin acordate, al lumilor sale uitate al sentimentelor sale celor mai înalte, celor mai frumoase ?

De ce ascultătorul nu poate să nu plângă la sunetul unor cuvinte sau, ca eliberat, să strălucească de fericire într-un râs luminos ? Și cum au putut cuvintele, transformându-l, arătându-l pe el însuși în lumina în care el nu se văzuse niciodată, să-i dea o înaltă părere despre el însuși ?

Lui i-a devenit posibil acum, numai prin cuvinte, să-și presimtă Sinea cea mai frumoasă ? Cum ar putea să fi reușit aceasta arta, poezia, dacă în ele nu ar sălășlui o realitate supremă ? Nici o fericire nu poate fi asemuită cu aceasta, nici un ajutor din afară nu-i poate dărui omului o libertate atât de frumoasă, nu i-ar putea prilejui o percepție atât de înaltă.

Care e cauza, motivul ascuns?

A arăta cum a căutat R. Steiner să dea impulsurile unui mod spiritual de a trata vorbirea, în parte din cercetarea supra-sensibilă proprie, în parte îndreptându-și privirile spre tradiția teatrului antic grec și a spune că sistemul de exerciții dat de el pentru cei ce practică arta modelării vorbirii, este calea de inițiere în misterul vorbirii originare și în înțelepciunea lui Orfeu și a misteriilor orfice, ar fi doar o mutare a atenției de pe astăzi pe odinioară. Dar azi misterul vorbirii este exact la fel de prezent în lumea noastră ca și în vremea în care a fost concepută legenda lui Orfeu.

Dar e vorba oare de o vreme anume? Sau e mai degrabă o stare, ori chiar o realitate ce există mereu ?

Ceea ce aflăm despre Logos din diferite locuri ale Scrierilor Sfinte ale tuturor popoarelor, din leagănele antice, din tradiția gnostică, din tratatele de filosofie și lingvistică, sunt doar niște mijloace ajutătoare pentru a ajunge la o trăire concretă. Fenomenul e veșnic același și el poate fi auzit și înțeles prin exersare concretă și clar-auzire, deci prin cunoaștere supra-sensibilă.

De ce n-ar fi îngăduit să se încerce aceasta? Chiar se încearcă, în arta modelării vorbirii.

În vorbire au existat și există mereu numai vocale și consoane. În toate limbile. Cum se face că aceste două categorii redau, într-un mod atât de evident, niște realități diferite.

De ce cu consoanele se poate cânta foarte rău sau deloc ? Iar cu vocalele atât de minunat ? În toate limbile. Cum este posibil ca nici unul dintre noi, de-a lungul tuturor mileniilor, n-a mai putut inventa nici măcar un singur sunet articulat pur, pe lângă cele deja existente, spre a extinde alfabetul ?

De ce nu simte nimeni o nevoie stringentă să mărească numărul sunetelor vorbirii?

E aproape de necrezut că toate limbile de pe Pământ, cele mai vechi și cele mai noi, vorbesc folosind aceleași sunete, numai că în combinații diferite și cu o pronunție, de fapt, doar ușor diferită? Și totuși, noi demult am fost nevoiți să acceptăm aceasta.

De unde acest miracol.

Se spune că universul s-a născut dintr-un sunet primordial viu, ce nu poate fi numit, care poate fi bănuit prin trăirea câtorva formule meditative, cu sunete muzicale și cu unele articulate. (M, AOUM, AUM OM)  Așa citim într-o carte sfântă din Orientul îndepărtat.

”Întru început era Cuvântul, şi Cuvântul era, întru început, la Dumnezeu,
şi fiinţă dumnezeiască era Cuvântul.
Acesta era întru început la Dumnezeu.
Toate prin El au luat fiinţă,
iar în afara Lui, nimic din ce există, nu a luat fiinţă.
În Cuvânt era viaţa, şi viaţa era Lumina oamenilor.
Lumina luminează în întuneric, dar întunericul nu a cuprins-O.”

Așa citim într-un alt loc al unei alte cărți sfinte.

Așadar, forțele spirituale cosmice care stau la baza devenirii lumii, sunt și creatoarele sunetelor vorbirii, în care omul recunoaște forțele originare și cu care el se simte înrudit? Sunetele vorbirii sunt deci pietrele de temelie universale ale tuturor limbilor.

Sau chiar ale tuturor lumilor?

Oare de ce aceste comunicări, foarte înrudite în sine, îmi sunt mai dragi și mai de înțeles, mult mai suportabile pentru simțul meu de adevăr, decât îndemnul modern, pretins mai “științific” de a crede într-o detonare originară oarbă, sălbatică, ne-articulată, pur fizic materială, care poate fi la fel de puțin dovedită? Eu o iau în serios. Dar de ce să nu bănuim în imaginea unei explozii mai degrabă un act distrugător decât unul creator? De ce o forță originară creatoare de armonie, purtată de o conștiență înaltă-iubitoare, într-un acord viu al misterelor lumii, să nu-mi pară mai de crezut, drept putere creatoare, decât o trosnitură cosmică inconștientă, războinică, surdă? Și cum ajunge o explozie la armonie? Și ce putea s-o fi cauzat? Îmi este tot mai puțin posibil să cred într-un lanț nesfârșit de întâmplări pur materiale, inconștiente, care să fi creat conștiența și spiritul și vorbirea din non-spirit.

Pe cea mai timpurie treapta a evoluției sale, omul a fost chemat să dea nume tuturor lucrurilor. Să le numească. Așa citim, uimiți, în cărți vechi. Toate fenomenele își radiau esența spirituală și omul o putea recunoaște și rosti.

Oare a creat el astfel limba originară?

Dar esența tuturor lucrurilor era înrudită cu muzica sferelor.

Cuvântul cosmic originar suna, deci, prin toată ființarea și omul cânta lăuntric împreună cu El ori așa a învățat să vorbească.

Limba originară era ritmic – muzicală și ea era înțeleasă de toți oamenii; așa ne spune vechea înțelepciune ebraică. Turnul din Babel ca simbol al modului unilateral de a privi lumea, care a trebuit să apară, a provocat, printr-un acces mai nespiritual la vorbire, decăderea limbii originare, despărțirea în multe limbi diferențiate, ceea ce a avut ca urmare neînțelegerea între oameni.

Oare nu trăim noi astăzi într-o epocă sau într-o stare sufletească în care degradarea în continuare a vorbirii și deci și a înțelegerii dintre oameni, ne îngrijorează enorm?

Oare nu e astăzi cu o treaptă mai rău ? În trecut, diferite comunități de limbă, adică popoare, au ajuns să nu se mai înțeleagă unele pe altele. Nu amenință să se adeverească azi avertismentul multor sociologi, psihologi și lingviști, că o înțelegere a fiecărui om cu celălalt se deteriorează rapid? Ce se poate face împotriva acestui proces?

Arta modelării vorbirii este în măsură să ofere mijloace și căi prin care vorbirea se îmbogățește nespus de mult și poate dezvolta forțe indestructibile.

De unde vine această nouă posibilitate?

Rudolf Steiner ne-a atras atenția în mod genial asupra ei.  Noua capacitate a omenirii de a înțelege limba originară, de a-i reda viață în mod conștient și a o viețui vine de la principiul fundamental viu al creațiunii, de la Logosul însuși.

Unde avem o îndrumare pentru cercetarea și înțelegerea acestei afirmații? Evenimentul despre care relatează trăirea de Rusalii a apostolilor ne oferă o imagine grandioasă pentru momentul marii răscruci din evoluția omenirii. Christos – Logosul umple lumea cu Ființa Învierii Sale și face posibilă astfel și perceperea concretă a limbii originare de către apostoli. Ei vorbeau din nou, ca înainte de turnul Babel, o limbă pe care o înțeleg toți. Toți au putut înțelege vorbirea apostolilor deși nimeni, în afară de apostoli, nu a fost în măsură să o vorbească, să o rostească.

Și acest eveniment e o imagine pentru țelul pe care îl urmărește arta modelării vorbirii.

Prin arta modelării vorbirii marele eveniment care s-a petrecut cu apostolii urmează să-i fie făcut accesibil fiecărui om, în mod concret și conștient. Poate că izbânda suverană a acestei arte mai zace încă în poala viitorului; dar orice artist al vorbirii știe deja astăzi, din proprie experiență, că prin exercițiu plin de dăruire, prin muncă de cunoaștere și prin ațintirea auzului spiritual, el poate cucerii pentru sine harul atingerii interioare cu Logosul și cu vorbirea originară creatoare a acestuia, drept trăire zguduitoare.

Arta modelării vorbirii e transmiterea către ascultători a acestei trăiri.

Oare omul e chemat să se înalțe în mod conștient la Cuvântul Cosmic, la vorbirea originară?

Sunt oare sărăcirea și moartea limbilor și puterea noastră modernă de comunicare tot mai unilaterală, chiar contrariul omenescului propriu-zis, în sensul frumos al cuvântului?

Domeniul de activitate care este în măsură să dea, tuturor acestor întrebări uriașe legate de înalturile amețitoare și de adâncurile abisale ale cunoașterii lumii, orientare, cunoaștere, trăire reală, experiență sau măcar presimțire, este arta modelării vorbirii.

Din vremea celor mai vechi civilizații ea este o moștenire spirituală inconștientă și o structură creatoare dintre cele mai lăuntrice ale omenirii. În ultimele milenii ea a ajuns la o decadență întunecată și a fost readusă într-o lumină vie pentru viitor, de către Rudolf Steiner.

Așa că și aici să îi acordăm lui Rudolf Steiner ultimul cuvânt, fiindcă eu vreau să mă declar în mod liber adeptul impulsurilor de gândire ale antroposofiei sale drept cale integrală a cunoașterii, după cum, ca apostol al cuvântului, n-aș vrea să omit a recunoaște Logosul – Christos.

„Imaginați-vă acuma că omul ar avea predispozițiile originare, care-i fuseseră menite. Atunci el ar fi privit spre ceea ce poate să facă din afară impresii asupra lui. Dar de el s-ar apropia nu numai culori, sunete, nu numai ceea ce sunt impresiile din afară, ci din lucruri s-ar revărsa pretutindeni spirit: prin culoarea roșie, totodată, spiritul roșului, prin culoarea verde spiritul verdelui șamd. De pretutindeni de el s-ar apropia spiritul…

Acest lucru vă rog să vi-l reprezentați într-o realitate concretă, deplin substanțială: că spiritul se apropie cu adevărat, viu. Dar, dacă impresiile exterioare s-ar fi apropiat atât de viu, atunci cu fiecare impresie exterioară s-ar întâlni procesul respirator. Un roșu: impresia vine din afară în interior; din interior îi vine în întâmpinare respirația, care atunci, însă, ar fi sunet muzical. Cu fiecare impresie din om ar izvorî sunetul muzical. O vorbire care să rămână, n-ar exista, de la fiecare lucru, la fiecare impresie s-ar răspunde din interior, în mod nemijlocit cu un gest muzical. Omul ar sta cu cuvântul în întregime în entitatea exterioară.

Ceea ce s-a format apoi drept vorbire este doar proiecția pământească a acestei vorbiri vii-curgătoare, doar reziduul ei, doar deșeul. Și de această vorbire originară, pe care o vorbim cu întreaga lume, aduce aminte expresia atât de puțin înțeleasă astăzi, aceea despre „cuvântul pierdut”. Dar de spiritul originar, când omul nu avea doar ochi să vadă, ci și ochi cu care să perceapă spiritul și când în interiorul procesului său respirator răspundea la percepția ochiului cu gestul sunetului muzical – de acest viu „a fi împreună cu spiritul” aduce aminte cuvântul: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și un Dumnezeu era Cuvântul”. De această viață în Divinitate vorbește începutul Evangheliei lui Ioan.

Dar, acesta e unul dintre lucruri. Celălalt, însă, este …. faptul că ceea ce omul rostește, cuvântul, să poată avea din nou o asemenea putere asupra lumii exterioare cum are azi sămânța, trebuie să pornească de la înțelegerea umană, trebuie să se transpună în simțirea umană, în așa fel încât oamenii să le poată gândi, simți, trăi, aceasta trebuie să poată deveni din nou realitate.

Cuvântul trebuie să-și redobândească forța; cuvântul care astăzi e abstract, trebuie să dobândească forța creatoare, Cuvântul care era la începuturi”.

(Rudolf Steiner –  Pietre de construcție pentru o cunoaștere a Misterului de pe Golgota).